Puiul mamei…

Un pui de pernă mama mea avea…
Să doarmă fără el? Nu se putea!
Pe mine mă enerva când îl vedeam;
“Ce-ți trebuie” ? mereu o întrebam.

“Așa…nu pot fără puișor…
Il voi ține până mor!”…
Eu mă strâmbam: “Mie nu-mi place!
Dar, dacă-l vrei nu am face!”

Nu mai zicea nimica mama mea…
Era bună, mereu câte ceva dădea…
Ne-a dat viață, ne-a crescut,
Ne-a dat din toate ce-a avut!

Și ne-a ținut la – nvațătură
Să fim toți oameni cu cultură…
Ne-a dat și casă și pământ
Și sufletul …cât s-a putut!

Tot ce-a avut ne-a împărțit
Din toate ce-a agonisit…
Pentru ea nimica nu vroia
Când o-ntrebai, de toate – avea!


Ajunse slabă și batrână
Și era tot așa de bună!
Doar ca putere nu avea
Și treabă nici că mai făcea!

Eu îi făceam mâncare și curat
Schimbam și așternul ei de pat…
Puiul de perna trona fericit!
Să-l părăsească? N-am reușit!

Pe negândite veni sfârșitul!
Trupșorul ei își dete duhul!
Trecu în viața cea eternă
Cu capul pe puiul de pernă!!

Am îngropat-o după rost!
O clipă n-am uitat cine a fost…
Apoi când totul s-a sfârșit
Cea mai rămas am împărțit!

Luarăm frații fiecare ce a vrut….
Ba un tablou, ba un așternut…
O carte , două, chiar și patul,
Un scaun , o masă și dulapul!

Era tot ce a mai fost
După o viață cu mult rost
Dar… mai rămase părăsit,
Puiul de pernă – nedorit!

Deși o viață-ntreagă l-am negat
Acum cu dragoste l-am adunat
Din colțu-n care urgisit stătea
Căci pe el nimeni nu-l vroia!

L-am dus acasă și l-am pus în pat
L-am strâns la piept, l-am sărutat…
Din toate câte mama mi-a lăsat
Acum el e cel mai important!

Cu el în brațe târziu am adormit
Gândind cum pe el mama a murit!
Puiul de pernă! Acum îl ocrotesc
Căldura mamei vreau să regăsesc…

Ce mult m-a enervat o lungă vreme
Văzând în patul ei atâtea perne!
Crezând că nu sunt bune la nimica….
Dar, pentru mine le păstra mămica!

Ea desigur, de mult a intuit
Că puiul de pernă neiubit
Va ajunge-n așternutul meu
Să mă mângâie – n locul ei mereu!

București, 2 mai 1997