Obișnuiesc să mor
Când sălciile albesc
Și iarna-și plânge pustiul.
Ploaia ce-odată venea
Spre tămăduire
Azi își udă copii.
Și din noi, ultimii credincioși,
Crește cerul.

Nu mai suntem oameni demult
Trăim într-un târziu,
În timpul cât ține o țigară
Punem virgule peste tot
Și exclamăm a întrebare un întreg destin.
Ni se pare, tot ce este real,
Sufletul nostru
Cade a grindină
Și-o lume își plânge copii
Udați de nenoroc
Peste ani, voi fi un prea târziu poet
Născut prea devreme.