Cantitatea de toamnă adunată
în locul liber, neîncălzit, din patul meu
și fereasta din casa timpului, cu același chip,
care apare și dispare
fără să mă mai priveasca,
toate le-am primit în dar de la o melodie
interpretată în surdină de amintirea ta,
în noaptea asta.
În spațiul dintre două gânduri
îmi cântăresc greșelile care m-au învins
răsucindu-mi viața scrijelită de umbre ascuțite.
Liniștea mea se tocmește fără rost
să-mi cumpere iluziile pictate de un vis
pe cupola fanteziei. E o proastă!
Sângele mi-a amețit tot rotindu-se din cap
spre picioare și-mi agită neuronii obosiți de patimi.
Speranța bate tot mai rar clopotul tăcerii!
Lascivă, noaptea mă îmbrățișează
sărutându-mi rece singurătatea care mă arde.