Te strînge-n brațe, IDIȘ, o speranță...

dedicatie lui I. Kerler


Pleacă generatii, pleacă-n veșnicie –
Frunze-diamante-s nobilă plutire...
Limba dulce IDIȘ, tristă, se subție –
De ce-și află locul doar în cimitire?

I-i frumos sicriul, nu-i bătut în cuie,
N-o petrec evreii, ea-i acum tăcută,
Magice silabe parcă-n ceruri sue,
Parcă sub coroane vocea i-i pierdută...

Slove risipite dăltuite-n cripte –
Limba-ntăi în lume – dar din piatră sună,
Lumînări aicea-s santinele-nfipte –
Steaua-n șase colțuri s-o păzească-ntruna...

Perle și exspresii mor făr-a se naște,
Doar în epitafuri IDIȘUL rămîne:
Cine, părăsite, le va mai cunoaște,
Cine evreiescul grai rosti-va mîine?

Pleacă generații – către nemurire...
Cui rămîi, tu, IDIȘ? De străbuni ești dată
Să ne fii lumină peste omenire,
Dar deliru-acuma te subție toată!

Dar te strînge-n brațe-o vrednică speranță:
E Șolom în pagini vii, nemuritoare,
Ihil, basarabeanu, îți mai toarnă viață –
Străluci-vei, IDIȘ, veșnică sub soare!