Ești departe
când mă afund în somnul dulce,
dar distanța nu ne mai desparte
căci amintirile duioase
ce trec prin mintea mea,
purtate pe aripile visării vaporoase,
fac o minunată punte
între sufletele noastre
încât te simt aievea,
caldă, doritoare de iubire
și strălucitoare ca o stea.
Mă adâncesc în ochii tăi
mari și negrii ca tăciunii
și mă întreb nedumerit și înfiorat,
cum poate sufletul găsi atâtea căi
să ocolească negura furtunii
în care ne-am pierdut și ne-am îndepărtat?
Cum de este posibil
să simt acum extazul împreunării
dincolo de existența materială,
când sămânța împăcării
putrezește într-o indiferență abisală?
Respirațiile noastre se unesc,
buzele fierbinți se strivesc cu patimă
trupurile dezlănțuite se unduiesc,
se zbat într-o îmbrățișare intimă,
iar gemetele de plăcere nu mai contenesc...
Când osteniți de atâta ardoare
ne oprim din dansul erotic să mai respirăm
ne privim în ochi satisfăcuți, cu încântare
și-n visul meu veșnică iubire ne jurăm.
De ce nu vrei în realitate, din nou
ca dragostea să ne lege cu aceeași sfoară,
să fim o singură lumină, un singur ecou,
trenul fericirii să-l întâmpinăm împreună-n gară,
să trăim în liniște și pace
atât în lumea muritoare, cât și în veșnicie,
să ne unim ca două ape limpezi
și să formăm o Mare vie?