simetrie neașteptată, francesca, așa cum îți amintești că sunt, esențial. cred că nici tu nu mă mai cunoști așa cum sunt astăzi. vara asta nu m-ai privit, nu m-ai atins. și multe s-au transformat, într-o alchimie vitală. multe au trecut. a venit și septembrie, trece și el, mă vei întâlni curând. așa cum sunt acum, nu m-ai întâlnit niciodată. gura prea bine prinsă, atât, asta nu este azi în ordinea lucrurilor. și asta spune mult despre tăceri și absența re_mușcărilor. asta spune mult și despre inutilul fărâmării, al înghițirii. cred că în ziua aceea, la brighton, înfășurată în mătase și cașmir, izbită de ocean, am înțeles ce mai aveam de ascuns sub pietre. o îngropare, cumva, francesca, de care nu m-am simțit în stare de când mi-am îngropat mama. aici nu a murit însă nimeni. nu în povestea asta. doar septembrie a început cu o moarte, dar nu despre ea tac sau vorbesc acum. nu despre ea.

acum scriu despre ascunderea mea în celălalt, ghemuită sub claviculă. acolo am stat doi ani, chiar trei. numerele nu dau înțeles neînțelesului, de aceea nu le mai înconjor, nu mai privesc sub ele. ascunderea mea, să pot simți fiecare tresărire. și aerul îl respiram odată cu respirația din ceilalți plămâni. și, când nu exista, eu trebuia să exist. cel mai absurd într-o nemoarte este că nu e nici viață. nu mă întreba de ce nu am ales sternul. sau imediatul coastelor, sau pumnii, sau locul din spatele genunchilor. nu mă întreba nici de ce nu i-am ales inima ca ascunzătoare. avea sau nu avea, nici asta nu chestionăm acum. certissimo, avea. bătea ceva prin jurul meu, așa cum la brighton se izbeau între ele schelele pontonului ars.

și, oricum, în inimi nu mă mai pot ascunde, francesca, de când a mea are alt ritm, poate prea fragil, și nimeni nu trebuie să îmi semene în aritmia asta, nu pot avea pe niciun pietriș al conștiinței posibile și imposibile sincopa celui în care mă scufund. nu inimi caut eu, francesca, doar suflete. asta nu știu dacă avea. posesiunile acestea nu sunt cum roca înnegrită pe care te așezi înainte de a aluneca în ape reci.

despre suflete eu nu pun întrebări, eu tac. fiindcă mi-a rămas văzul din spatele văzului. și cuvântul care nu apare de nicăieri, când celălalt își scutură de spaimă clavicula. de o spaimă a morții. deși l-am liniștit de atâtea ori că nu moartea, nu, nu moartea ne înspăimântă, ea doar există. noi nu, noi simțim că nu. și asta apasă direct acolo, în suflet. cum veneau talazurile direct peste corpul meu rigid și-l ridicau. prea sus. într-o asimetrie așteptată, francesca, așteptată mereu.