Picură mărunt...
Iadul ne inundă,
ne domină...
Șuvoaiele
strivesc asfaltul,
îl îneacă...
Trecătorii
aleargă ca smintiți,
nimeni nu zâmbește;
toți sunt zăpăciți ,
îngândurați, grăbiți...
Sunt printre ei,
dar stau nemișcată...
vreau să mă înghită ploaia...
Mi-i frig,
tremură sufletul în mine
ca un hoț,
nu-și găsește
locul potrivit
în corpul meu ciudat de ud...
Mi-i ud până și stomacul,
creierul,
fiecare celulă
din mine...
se face noapte...
nu plec,
nu vreau...
ce bine mă simt uitată
de toți,
ca o umbră,
o umbră de viață sfârșită,
un nimeni...
iubirea--
o enigmă,
la care toți visează...
nimeni nu oferă
suficient...
egoismul--
el dirijează omenirea.