Ludovic al XIV – lea spunea: “Cuvintele ne sunt date pentru a scunde ceea ce gândim”. “Ajungem de aici, aproape nestingheriți, și la disimulare. Extrapolând un pic și trecând în planul lingvisticii, am putea spune că limbajul este o formă de disimulare, ceea ce contravine acestei științe exact în principiile ei fondatoare. Totuși, una din funcțiile cuvintelor transpuse într-un anume limbaj este aceea de a disimula, de a ascunde adevăratele înțelesuri. Adică: minciuna, dezinformarea, diversiunea. Disimularea este o codificare vinovată de sine”…(Ioan Lascu, Despărțirea de cultură, Editura “Ramuri, 2005”)



Scrii cu cuvinte despre cuvinte
poemul care nu va fi terminat niciodată,
ce invenție imbecilă, abstractă și inutilă;

Scrii cu cuvinte limpezi
despre apele învolburate
despre risipirea sinelui
prin văile pârjolite de arșițe absurde,
sau invers, cuvinte jegoase
despre floarea purtată la rever
la un timp și într-un spațiu
care refuză schimbarea.

Cuvinte-apă despre piatră și foc
cuvinte salamandre
târâte prin subsoluri umane,
cuvinte incolore despre cameleonul
și oștile lui forțând intrarea în agora,
cuvinte simțite despre nesimțire și ignoranță, cuvinte blajine despre răzbunare și ură,
cuvinte trăznite într-o zi secetoasă
când lacrima animalului caută urma, făgașele, rostirea-ntr-un grai necunoscut,
cuvinte - cenotafe - despre morții fără nume,
cuvinte moarte despre viii viiturilor nefaste,
cuvinte spintecate amintind cuțitul
ajuns la rădăcina osului,
cuvinte răzbunătoare pentru privirea
înțepenită în albul pergamentului;
scrii cu cuvinte care s-au scris
înaintea rostirii tale,
cuvinte scorpion pentru păduchii zilei,
cuvinte cu miros de înger
pentru cei cu brâuri de dinamită
și cagule pe suflet,
cuvinte ciuntite pentru zămislirea întregului
pentru defăimarea integrului,
cuvinte care sângerează
- coșmar în somnul pescărușului -
cuvinte sclave pentru democrația împodobită cu flori de plastic - bocet fără lacrimi
e toata tărășenia aceasta –
cuvinte canibale – peștele cel mare îl mănâncă pe cel mic precum mafiotul cel mare îl împușcă
în frunte pe mafiotul cel mic
în aplauzele frenetice ale mascaților;
cuvinte totemice despre invazia Megabiților
în sunetele fanfarei galactice,
cuvinte tăcute pentru semințiile nomade
ale norilor, precum oamenii
vin și pleacă, întotdeauna singuri.

Cuvinte de pământ spălate de ape,
cuvinte de ape secate de foc,
cuvinte de foc stinse de ape
în sensul giratoriu al zădărniciei.

Despre EL, însă, nu se poate scrie
decât cu cuvinte dumnezeiești.
Poate de aceea îi rostesc numele
doar în singurătatea albă
a străfundurilor…