" Zilele ce tocmai s-au scurs
Se-nșiră cuminți, tăcute
În antecamera ce precedă
Abatorul numit Trecut.

Un sentiment acut de disperare
Se accentuează ritmic-constant
În valuri copleșitoare ce ajung
Să te sustragă Realității și Timpului tău.

Există un dor uriaș
Nedefinit și fără posibilitatea
De a-ți da măcar seama
De sursă și direcție, sau destinație.

Și tot așa, se îndesesc momentele
În care nimeni și nimic
E nimeni și nimic
Valorând nimic. Pentru nimeni.

Antecamera ce precedă Abatorul numit Trecut
Are o plăcuță veche pe ușă pe care scrie
Cu litere desuete, prăfuite, în relief:


Iar Zilele, încărcate ca niște catâri neiubiți
Își lasă în sfârșit poverile uriașe pe jos,
Stau o clipă respirând ușurate, zâmbind chiar,
Și intră împăcate, ținându-se de mână în Abator.

În urma lor se cască-un gol.
O smulgere prea bruscă
Ce nu lasă loc durerii să urle
Și au plecat deja cu toții atunci

Când Sângele în clocot gâlgâind
Trimite Zile-n Abator,
Rupându-se pe sine,
Omorându-și Mama Viață.

Stele cad, nevăzute
Pe Ceruri nevăzute,
Prin Lumi ne(mai)văzute,
Dar știute.

Și Zilele se nasc
În Dimineți cuminți
Albastre aurite
De Noaptea precedentă

ÃŽn care Moartea
A ieșit la joacă,
După joacă, la masă
Și apoi, la culcare.

Ceasuri, neîntoarse, tac.
E liniște în Univers sau
Nu-s urechi să audă
Liniștea siderală a Neantului.

Dar Zilele nu-s moarte
Cum n-au fost nici vii vreodată
În Lumea-n care și Timpul, printre altele
E-o născocire tristă

A unei Conștiințe inconștiente intenționat
Din frică și lașitate
În a conștientiza inconstanța
Efemerului aproape inexistent.

E ca și cum, în loc de Ocean
Ai folosi Universul întreg ca spațiu
ÃŽn care tu, sau eu, sau nimeni
Ar lăsa un mesaj într-o sticlă... "

EtienneNoir, 3 Decembrie 2007