Hipnotizează din spirala-i verde
Ochi rubinii ca boabele de must.
Târându-se pe drumul său îngust
În scorburile mai adânci se pierde.

Nu-l deranjează adevărul frust
Din limba-i ca o flacără ce arde
Și nici înseminatele cocarde
Nu-l fac să-și regăsească unghiul just.

Gonit din paradis de-o amăgire
Și-a înveninat destinul pas cu pas,
El lumea o privește cu uimire

Văzând cât de puține i-au rămas.
Doar trupul arcuindu-se, sclipire,
Se strânge între zvâcnire și popas.