Arena muștelor.
Lumină la rampă,
răvășită de copitele cailor
cu muchiile ascuțite
ca trunchiurile lor
butucănoase.

În jur, mici puncte.
Cu aripile vopsite
în aripi de fluture,
roind,
mai mult decât zburând,
în zadar încearcă
să prindă lumina
în clopotul de sticlă.

De râs sunt.
De nevăzut.
Cu rânjetul hoinărind
către nimicul cotidian,
cu ochiul năvodului unsuros
aproape prinzând
măștile timpului
aidoma clownului
abia întristând mulțimea.


Si totuși există!
Mereu un punct,
în imensitatea punctelor
adunate în cuvânt,
rânjind triumfal către aplaudaci,
bonomă înțelegere
a ... duplicității eterne.