Am obosit de-atâtea întâmplări,
Iar calea vieții mi s-a-ngustat prea mult
Coexistând în replici și ample remușcări
De tot ce-am fost, cum astăzi nu mai sunt.

Odaia mi-i strâmtă iar versul mă doare,
Încerc să m-adun spre a fi total;
Prin fereastră însă, tânjind după soare
Văd mugur târziu ce moare pe ram.

Mă văd pe mine întârziat, sosit
Când tocmai tu plecai, și-abia te-am atins...
De gât, o gheară mă strânge cumplit
Printre secate lacrimi și sufletul ucis.

Biciuie ploaia-n șuierat de vânt
Fereastra, prin care îmi cer adăpost
Gânduri cu tine, gânduri de demult
Doamne, și ce plouă peste tot ce-a fost!

Aș vrea să-mi vii furtună cu fulgere în mâini,
Cu stele-n priviri și trup de vânt,
Cu sâni de nor, tulburător de plini,
Ca să mă dai pieirii nocturnului sărut.

Aș mai vrea iubito să-mi fii noapte bună
La insomniile hulpave de vis,
Sau fii mai bine ploaia nebună,
Și stinge-mă-n acceptul nepermis.