M-am întrebat, într-o zi, ce să fac
Cu trupurile viselor moarte
De foame din lipsă de hrană
Pentru că, dintr-o dată,
N-am mai știut ce să le mai dau
Să mănânce
Mă gândesc că doar prezența ta
Le-a adăpat, le-a îngrijit, le-a aranjat
Frumos
Și le-a salvat de la moarte de atâtea
Și atâtea ori.

Și nu era nevoie decât de un zâmbet

Dar de când ai plecat, nu m-am mai descurcat
Deloc
Și cu ochii în lacrimi, le-am privit
Cum se sting unul după altul
Gândindu-mă doar cum să te aduc
Înapoi.
Sunt atât de sigur că simplul tău
Sărut le-ar aduce la viață
Încât mă străduiesc să le pun la păstrare
Trupurile
În speranța că n-au murit de tot
Ci sunt doar adormite
Puțin.