Toamna când încep să simt durerea
Frunzelor, ce se desprind din ram,
Se mai așterne peste noi tăcerea,
De parcă am fi din spița altui neam.
Atunci se nasc în mine perturbații,
Resimt regretul celor ce-au plecat
Și ne veghează de undeva din spații,
Pe fiecare pe unde-am călcat.

Atunci mă scald în ploi de lacrimi,
Și-i invoc pe martiri și pe sfinți,
Și-mi port țărâna zămislită în patimi
Prin lumea bântuită de arginți.
Și cât aș vrea să fiu ulciorul,
De pe umerii fecioarelor divine,
Și primăveri la rând să renasc zborul
Cocorilor ce mai iernează-n mine.

Și cât aș vrea să simt culoarea verde,
Și doldora să fiu de poezie,
Când nimeni nu mai are ce a pierde,
Și nimeni nu dorește să mă știe.
Se mai așterne chiar și azi seninul
Și frunzele se mai despart din ram,
Iar eu mă simt și azi străinul,
De parcă-aș fi din spița altui neam.