nu știu dacă să râd sau să plâng de darul întoarcerii
deodată, aproape de culme, pașii mei nu mai vor să urce
cobor pas cu pas precum găleata în adâncul fântânii
la vremea cea limpede
sunt iarăși copil de nimic nu-mi pasă
am în jurul meu precum un fagure numai oameni dragi și eu
iar mă răsfăț lângă mama și lângă tata
clipele aleargă nestingherite, neînghesuite , fără grabă
e vremea mierii și eu sunt o picătură din ea
pe obrazul meu curg săruturi nu lacrimi
picioarele mele aleargă fără oprire
genunchii mei mai sunt și teferi uneori
ca o furnică printre alte furnici sunt și eu printre oameni
fiecare cu drumul lui , ne întalnim totuși uneori
să întregim cercul
acolo, toti, un bine necunoscut unora
și timpul care curge îndărăt uneori mai cade căte-o lacrimă
ca o floare scuturată
unele drumuri duc în afund și lasă în urmă dâră de negru
despărțire, hohot de plâns, disperare,
nebunia clipelor ce par niște clești ce vor să te prindă
timpul limpezește toate aceste tulburări
gângurit de copil ia locul celui plecat, ușile care se închid
deschid alte uși pământul se învârtește mereu
între primul țipăt al copilului și lacrimile de rămas bun
între ele Dumnezeu a semanat flori care să ne bucure
și ne-a dăruit holde îndestulate să ne amintim mereu de marea grijă a Sa
drumul înapoi are tot atâtea lacrimi ca și drumul înainte
am să mai rămân doar atât cât să-i cuprind în brațele mele
să-i leg precum o cunună de spice și să-i pun la plăcută vedere Domnului
la ceas de rugă, la ceas de iertare.
omul vine și pleacă fără să tulbure clipa
pe masa de lemn mălaiul aburind, strachina, mâna mamei turnând laptele
lingura de lemn ticăind ca un ceas care nu se mai oprește
printre îmbucături îl văd la ferestra cerului pe Dumnezeu plângând
la gândul că o dată va trebui să ne despartă.