Omul trece peste ape.
Păsări de noapte în triburi
întârziau pe nisipuri
cu soarele-n pleoape.

Ascultăm dintr-un gang
de-antracit și de nea,
mantia serii – abia
aburind: ca un ștreang.

Niscai cețuri plecară... Fulgeră peste-o casă.
Sufletele-și părăseau vetrele.
Prin burnița deasă,
copacii și pietrele

alergau bombănind. În harpoane de fum,
se ridică vântul de nord.
Toamna ploua-ntr-o spinare de iepure mort,
rămasă – pociumb – lângă drum.

Apoi întunericul coborî de către sodoame.
Pe undeva, într-un rând,
hoinari un cântec flămând.
Þinutul se umpluse cu scame.

Popistrat de ele,
cerul le aligari pe cele mari,
era năloaga de stele
și de țipari.

Umbrelor crescând, le-am cuprins necurmarea.
Foșni prin văzduh umedul nopții cuțit.
În fiecare zi, depărtarea
zvârle la țărm câte un leș rătăcit.

Și cu fiecare mugure, strivii aiurând
câte un mit fără rost
din câte altă data-or fi fost...
Izidite de vânt,

zimții frunzelor, printr-înșii
lăsau să se-agațe, câte-o boare de nor.
Ascultăm cum, ușor,
picura luna prin care se zbenguie mânjii.

Niscai ulii plecară, fără să se mai uite-napoi.
Fulgeră la o casă. Omul trecea peste ape și munți.
Ori poate banii mărunți
ai izvoarelor se-auzeau; și se-ndepărtară apoi.

Pe sub lomii de mure
hoțiș – la ziua – ca o vulpe,
liniștea s-a întors în pădure
zgâriată pe pulpe.

Iar dincolo tabla-nmulțirii, pe cer
răsăriră trandafirii și-un jder