“Dar cine umblă de partea cealaltă a trupului tău?” (T.S. Eliot)


mă îndrept spre casă plouă cu porumbei iar câinii mușcă
din buzunarele mele cu nesaț lăsați-mă în pace le zic și în ochi am
urmele drumului-septembrie cu oameni respirând prin textile
oameni surzi oameni muți oameni
întârziați fără umbrele au părul de cenușă

o caut pe sora mea de undeva de sus îmi face cu mâna totul e bine
sigur vede de acolo cinematograful pereții lui groși
mă gândesc că acum e foarte murdar și sper să uit în curând cum
pleoapele îmi alunecă spre stadiul de iarbă


în camera mea e cald și nu e apă.
nu e apă să spăl mirosul de scoici moarte cu a lor cochilie mi se sfărâmă
în plete făcând acel zgomot prelung și dureros
uneori aș vrea să nu mai stau la etajul unu
acolo se aud toate zgomotele și nici un semn de pasăre săturată de aer
îmi imaginez că mă odihnesc în cuiburi îți pot mărturisi - precum ceva spus
după prea mult timp -
că fiecare om aude și vede cu întârziere
de cealaltă parte a trupului
își dă jos chipul își adună cutele și își dorește
o altă locuință
prin care neabătut un amănunt sufletesc să alerge pe coridoarele largi
știi, e ca un vis când după ce te dai jos din tramvai după ce ai simțit
alunecând pe tine toate privirile de pe geamuri
te vezi în mare și te bucuri ca un pește care a găsit
umbra lui Dumnezeu