Nu încercați a mă distruge,
Cum ați făcut-o cu ceilalți,
Căci și-n mormânt vă va ajunge,
Blestemul celor torturați.

Pe adevărul ce-au rostit,
Prin vorbele lor aspre,
Așa cum sufletul a simțit,
Sau cum șoptit-au astre.

Mustrarea mea este iubire,
Eu nu am scris din ură,
Ce mi-a fost dat este menire,
Eu ce-am gândit, am spus din gură.

Puțini mai sunt să spună drept,
De aceea-i multă răutate,
Și mai puțin un înțelept,
Mai vezi azi prin cetate.

Am scris din simț și din durere,
Crezând în adevăr,
Și să aduc o mângâiere,
Mă tem că am să mor.

Și nu aș vrea o lume rea,
Așa cum am văzut,
Plăcută mi-a fost pacea,
Dar nu am cunoscut.

Căci îndrăzneală am avut,
Să spun un adevăr,
Și asta lumii n-a plăcut,
Și a dorit să mor.

Cu nimeni n-am vrut să ma cert,
Eu am iubit din suflet,
Și tot din inimă să iert,
Și să ascult la cuget.

Dar cât ai vrea să fii de bun,
Nu poți, căci te provoacă,
Asta încerc lumii să spun,
Un adevăr nu o să placă.

Acesta doare pe cei mândri,
Ce sufletul și l-au vândut,
Și de le-ai spus c-au vândut codrii,
Ei n-au recunoscut.

Să recunoști un adevăr,
Aproape-i lecuire,
Doar trupurile mor,
Un suflet e simțire.


Și dacă simț nu ai avut,
Trăind doar o plăcere,
Oricâte în viață ai făcut,
In veci n-ai mângâiere.