ieși voinic de borangic
că mi-e răsuflarea grea de la apăsarea ta
lasă-mi inima să bată, că nu vrea și nu așteaptă
să se usce toacă-n vânt bătută de-un legământ
lasă-mă să-mi cat de drum ca nuiaua de alun
iarna-n palme s-o cosesc, a izvor să potopesc
să-mi dau lacrimile toate norilor să mi le cate

măi voinice mâna ta, sânul mi-l încercuia
pune doagă lângă doagă, carnea-mi frige și se roagă
să-și găsească alinare ca rana-nvelită-n sare
că vadra negeluită se vrea-n zori rândeluită
a pulbere șlefuită, sărutată, descântată…
buzele-ți să se usuce, că n-au făcut căuș dulce
și pecete zorilor când e dorul călător

luna-n pântece-mi coboară și-ar vrea să te dea afară
că-s plină de-nfiorare și carnea-n adânc mă doare
de te-ar face-un copiluș, să te-așez în legănuș
să-mi țes toate visele legănând suspinele
să te legăn și să-ți cânt, la suspin eu să-ți descânt
să-ți descânt să te mângâi ca pe vremea cea dintâi
în jale să mă-nvelesc că și-așa mă ofilesc…

să-mi cari toate oasele cum își cară casele
codobelci cu ochi lipiți și de soare rătăciți
să-ți fiu în viață povară pân-și liniștea să doară
să țiuie-a pustiire, vrajbă-n suflet să-ți adie
să te rogi să te sfârșești și-n tot locul să bolești
seara să te-ntinzi sa mori să te rădici viu în zori
să mă cați, să mă găsești, buze să-mi pecetluiești
cu viață să mă descânți și pe brațe să îmi cânți.