Păroasă, cocoțată într-un pom,
maimuța meditează despre om.
(El doarme sub copac, gol, după scaldă-
ogoru-i tare, ziua fu prea caldă...)

Urât e, Doamne! -cugetă maimuța-
rău l-a-ntocmit natura, sărăcuța!
(așa arată , deci? -vai tare-i slut!-
așa ceva de cînd sînt n-am văzut!...):
anapoda, fără măsură,
lung de statură,
cu șira-băț, subțire și prea dreaptă,
și-n sus de ochi, pleșuv,
cu-n fel de treaptă...
Prea mare-n cap, în labe e prea scurt,
iar cît despre culoare-
sfinte soare!-
parcă-i făcut din ouă și iaurt!
Și să-l auzi vorbind -ce-i umblă gura,
maimuțărind în sunete natura!...
Cum naiba stă pe labele din urmă?...
Cu ce se scarpină și cu ce scurmă?...
Și cum se urcă oare în copac?
(Și-o muscă-i vine ăstuia de hac!)
Nici coadă n-are, maică, ptiu!, nici blană-
pe ger o să-l ia dracu de pomană!...
Și tot așa zicea...
-Măre Vlahuță,
cum să se tragă ăsta din maimuță?!...

Morala:

Dacă ți-ai lepădat coadă și blană
și-ai coborît devreme din copac,
să nu te-aștepți, tu, mîndră lighioană,
c-ai să le fii maimuțelor pe plac!...