Unic piept de iubire

I. Un poem e

Un poem e și într-un vers
un distih e o privire dragă
un tristih vine la zâmbetele
perechii cu pruncul

Ritm cazon
un catren
e sete
e foame
e aer
e spațiu
sau un larg
nestrăin

Un poem consistent
e mister
pentru alt om-univers

Un poem crește liber din inimi
un sonet așează aripi calde pe umăr
un gazel ne susține brațul mai drept
un imn național suie-n cer
cu speranță limba română
la orice merit personal
trofeul unei echipe
de aur masiv

Un poem nu are cine știe ce
un poem nu se plânge sau urlă
un poem nu vrea plată
pentru că poemul
aievea e
atunci
când e


II. Piept-poem mozaíc

Am avut de mult
ca adolescent
pieptul strâmt-supt
deși urla Grinch
la renii din el
rănii-n plămâni
c-un ral cordial

Acum nu-l mai am
mi-a dispărut
și mă-ntreb dacă
e aer sau foc
de-mi intră-n loc
tot pieptul dragii
surori din Siam
Miri cea blondă
(puțin arămie
la părul ei fin)
cu sânii în corzi
cu voce și-n somn
cu râs drept în ochi
coaste-n litoral
pe-un lin spate și
față-n față păgân
coșul văii-i pup
alunița sub
inimă ori sân
pe-un piept-poem
pe care-l descânt
să-mi devină-n altoi
unic tub de-oxigen

Lumea-i un pumn
din iubirea ei
prin care-mi face
fața și mersul

Cerul e glasul
când potolește
rugul din pieptu-mi –

C-a prins mozaíc
și niciun seism
nu-i va face fisuri
pentru că doar ea
mi-l va readuna
când își strivește
în sărut nasul
sub gâtul meu

(Post scriptum)

Săptămâna
trecută am luat
două piepturi
de pui la Carrefour
cărora iubita
voia să le-arunce
oasele cu zghârci

Și-atunci izbucnii

Carnea mea
oasele mele!
Ia motanul
tot pieptul
(lasă-le Miri)
carnea mea!
Nu mai râde
uite că-mi ard
eu pieptul puțin
disperat pe foc
și-l mănânc
(ca Nastratin
în caic plutind
fericit spre rai
sau ducând rața
spre satul vecin
fără niciun ciolan
în jind eremit)