Aruncat la întâmplare,
Bietul sâmbure, căzut
La doi pași de casa-n care
Ocrotit el s-a crezut,
Și când razele de soare
Cu lumina l-au orbit,
N-a avut altă scăpare..
Sub o frunză s-a pitit.

Mai apoi, când toamna tocmai
Frunzele își număra,
Tot în întuneric.. Ce mai!
La mai bine nu spera.
Binele însă venit-a
Când, îu vântul foșnitor,
Fredonând ușor, ursita,
Prezicea un viitor.

Ghemuit sub învelirea
Frunzelor de peste el,
Frământând cu scop gândirea,
Plănui să facă-astfel..
Prefăcându-se că doarme,
Cu un sfredel mic și viu,
Să se-ncumete să sfarme
Învelișul auriu.

Iar când blânda primăvară
Îl va binecuvânta,
La lumină prima oară
Printr-un mugur s-o uita.
Și așa de unul singur,
Trunchi și frunze va avea...

Flori și poame va da sigur,
C-a fost sâmbure sadea.