Mi-e somn,
sprâncenele mi se închină,
vântul de praf mi le alină
și-ncerc să mă agăț în vise,
încerc s-adorm.

Dar somnul,
n-o să fie nici de data asta
decât un sedativ gratuit,
un colorant efemer,
un trecător muritor.

Și nopțile astea stupide
fără aripi și fără miros,
se vor topi lucide
când ai să vii tu-napoi…

…și-ai să mă agăți în fugă
de cureaua ta de piele,
ai să-mi spui
că n-am nevoie de aripi,
căci eu și cu tine,
suntem două aripi
de care n-o să se atingă

nici vremea tuberculoasă,
nici păsările înseși,
căci sunt atât de grele cu penele lor,
și noi, suntem atât de departe
măcar de a fi,
măcar de a fi niște vise.