Craiasa privigherii, duh sfant,
Cu ochii-nfipti in naegura profunda,
Cand toata viatatea se se scufunda
In somnul care-o leagana a moarte,
De ce ti-e vazul mort in alb de ziua
Si viu in sfredelirea besnei oare?
Ce taina-n miezul lumii te absoarbe
Si care groaza vei prooroci?
Scrutand abisul noptii, fara satiu,
Ce vrei in neagra lui adancatura
De tipi napraznic ca o-mpuscatura
Si spargi tacerea pirotita-n spatiu?
Auzi-ma, ciudata-ntelepciune,
Sa-mi ochii tai de flacara-nghetata
Prin besna sa strabat macar o data
La prima-nmugurare din genune.
Lumina zilei daca mi-e sortita,
Ma-ngandura enigma din adancuri
Chiar de va fi ca groaza ce mi-o-nganduri
S-o simt la fel in noaptea-nmarmurita.