Au venit la mine și mi-au zis:
- Dezbracă-te! Dezbracă-te de tine!
- Cum adică? am întrebat.
- Adică fără piele, fără carne, fără oase!
m-au lămurit.
- Și ce-o să mai rămână din mine?
am repetat, crezând că n-aud bine.
- Umbra! Vei fi umbră!
mi s-a răspuns răstit.
- Și cu umbra mea ce veți face?
am bâiguit.
- O vom dresa. Îți vom atașa alți ochi,
să-ți vezi interiorul, mai precis
să vezi “Lucrul-în-Sine” –
“Das Ding an Sich”
al Prea Fericitului Immanuel Kant.
Îți vei păstra numai
inspirația,
imaginația
și intuiția,
care-ți vor fi ghizi.
‘Nțeles?
- N-am înțeles nimic!
- Las-c-o-să-nțelegi!
Executarea!
…Așa am fost curățat de piele,
de carne, de oase, și-am ajuns
“Umbră gânditoare”.
Mai bine mă făceau “Trestie gânditoare”,
după cum zicea alt Prea Fericit,
Blaise Pascal – să știu o treabă:
că stau în apă pân-la brâu,
chiar și pân-la gât,
să tot gândesc.
…Și dintr-odată toate cărțile
din rafturile care-mi îmbracă pereții
s-au topit, și-nceput o bolboroseală infernală
de cuvinte alunecând care încotro;
s-a pornit cearta scriitorilor
din antichitate cu filosofii din vremurile lor,
și-a filosofilor mai noi cu pereții,
cerându-le să devină păsări;
și-a păsărilor cu cerul,
cerându-i să le dea toate înălțimile;
și-a cerului cu toartele lui,
până sus unde se sfârșește susul…
Zidurile blocului au început să râdă
de scări, scările de acoperiș,
acoperișul blocului meu
de acoperișurile vecine,
plopii au început să bârfească gardurile vii,
împrejmuitoare, împroșcându-le cu vată-nevată,
încât totul s-a îmbrăcat în puf.
În acest talmeș-balmeș s-a iscat o furtună,
apoi o tornadă, ca-n mijlocul tornadei
să apară însuși Dumnezeu-Tatăl:
- Ce-i balamucul ăsta, aici? Nu vă e rușine?
Cine-a declanșat isteria?”
- Ãia, Preaînalte, de-i timiși ‘Matale
să mă jupoaie, să-mi scoată
pielea de pe mine,
să mă radă de carne,
să mă curețe de oase,
să devin Lucru-în-Sine,
cum l-a gândit filosoful ăla german!
Și-uite ce-a ieșit: toți au dat-o pe trimiteri
împotriva firii și-a mea,
că nu-mi stă-n putere să fiu
Lucrul-în-Sine, să văd ce-i în el,
când așa ceva n-a putut-o face nimeni,
nici chiar tăicuțu’ Kant,
deși toți filosofii
au întors-o pe toate fețele,
pân-au rămas toți numai fețe, fețe…
- Prea bine. Am să-i pedepsesc
pe năstrușnici – a hotărât Atotputernicul.
Am să-i pun să studieze
cele trei cărți fundamentale
ale Prea Fericirii Sale:
“Critica rațiunii pure”,
“Critica rațiunii practice”
și “Critica puterii de judecată”.
Și-am să le cer să-mi prezinte
referate amănunțite,
pe fiecare dintre ei!
Dixit!
- Și cu mine ce faci, Doamne? Să rămân
blestemat, adică tot așa, umbră?
- De data asta te iert,
te îmbrac în costumația ta naturală,
dar să nu se mai repete!
Das Ding an Sich e și nu e gândirea
care se gândește pe sine,
care-n afară e ceva
iar înăuntru ei e cu totul altceva,
după cum înăuntrul acelui altceva
e un altceva mai altceva decât altceva…

Vă povestii ce fuse,
ca măcar voi
să nu vă luați după filosofi!
Când îi vedeți
să dați cu tot ce nimeriți după ei.
Chiar și cu… Lucru ăla,
ce-și zice cu emfază…
“Lucru-în-Sine”!
Că dacă n-o faceți, o pățiți ca mine:
deveniți altceva înăuntru a altceva
și nu sunteți nimic altceva.