Un tînăr cu privirea sclipind, cu pielea brună,
Frumos în goliciunea-i la douăzeci de ani,
Cu fruntea-n cerc de-aramă, slăvită-n clar de lună,
L-ar fi iubit și-un Geniu, pe-ăst tînăr, la persani,

Impetuos, cu sumbră tandrețe de fecioară,
De primele dîrzenii și mîndru, și-arogant,
Ca tinere mări, lacrimi de nopți adînci de vară
Ce se revarsă, toate, în mătci de diamante ;

Un tînăr, înaintea sluțitei lumi, se-afundă,
Iar inima-i tresare, stîrnită-acum mai vast,
Și,-atins de-această rană eternă și profundă,
Va să-și dorească sora de caritate, cast.

Femeie, dulce milă, morman de măruntaie,
Nicicînd nu ești, ah, sora de caritate tu,
Nici fine mîini, sîni splendizi, ochi sumbri de văpaie,
Nici pîntec unde dormea-o roșcată umbră, nu !

Îmbrătișarea noastră atîta poate spune,
Tu, oarbă netrezită, cu ochii mari și-adînci :
Te legănăm, plăcută și gravă Pasiune,
Și-arîrni de noi tu care cu țîțele ne-atingi.

Și ură, lînceazală, și slăbiciuni, osîndă,
Și cite, altădată, ai suferit brutal
Ni le redai pe toate, o, Noapte totuși blîndă,
Ca pe întreg excesul de singe mensual.

- O clipă doar purtată, femeia-l înspăimîntă,
Amor, chemare-a vieții, al faptei cînt, și-atunci,
Atunci vin Muza verde, Justiția cea sfîntă
Să-l sfîșie-n obsesii auguste și adînci.

Ah, chinuit de fasturi și liniște, de cele
Două Surori severe abandonat, gemînd
Duios după știința cu brațele fidele,
Naturii-n floarea fruntea și-o poartă sîngerînd.

De neagra alchimie și studiile sfinte
Scîrbit, rănit, semețul și sumbrul știutor,
Singurătăți cumplite cum vin asupră-i simte,
Și, tot frumos, sicriul nedîdu-i vreun fior,

Atunci, crezînd în țeluri imense, Vise-nalte,
Plimbări nenumărate-n nopți de-Adevăr, el cu
Tot sufletul și trupul bolnav te cheamă, Moarte
Misterioasă, soră de caritate, tu.