Am omorât un înger
odată
i-am sfâșiat veșmântul
de lacrimi și suspine
cu mâna mea pătată
de sânge și de crime.
Și ce păcat… săracul…
căci gura lui
de-o viață,
șoptindu-mi la ureche
mă-nsenina cu bine.
Acum e dus…
și-mi pare rău
că nu mai are cine
să-mi fie… îngeresc
măcar o clipă…
Și ce păcat
căci el era iubire:
eu – micul om din el,
El – îngerul din mine.



Am omorât odată
un înger
și i-am furat din sânu-i
grămada de minuni
ce mi le-a pus în cale
în drumul meu la vale
din naștere spre moarte…
Dar n-am putut-o duce
cu mine…
era prea grea
și trupul meu prea singur
ca s-o mai poată ține.
Și-mi pare rău acum
c-am omorât un înger
căci nu mai are cine
să-mai pășească-agale
și uneori… timid
pe lângă mine.

E minunat când lumea-i
făcută din lumină!
El… îmi ducea minunea
eu… mă duceam pe mine.