Tu taci! La masa la care te-am lăsat
învăluit în pătura sufocată a timpului.
Continui să taci! "Dumnezeule, sunt eu!
Existenta aia prăpădită alături de care
trăiai împreună cu trecerea mută a timpului!"

Tot taci! Eu plâng prin găurile-n ruină ruginie
ce le săpam să ne ascundem împreună nemeritata tăcere
"Niciodata vocea..." Spuneai tu.. care, zidit
de propria cărămida căzută după fiecare dragoste,
te îngropai în mormântul luminat al cuvintelor...

Unde-i tăcerea? Urlu la tine cu bulbucată privire
Tu taci! Vecinic tăcera! E chiar atât de greu...
Eu sunt tu! Iar Tu ești nimic în puterea cuvântului
Taci! Taci! Și te ascunde iar... Formele tale
au pierdut contemporanitatea timpului!