e mai bine așa
tropotul cailor galbeni
a-ncetat să mă trimită
cu gândul la rănile urâte
metastază a respingerilor
înseriate cu grijă
nu mai pot să creez independent de ele
mă dedic cu fervoare
cultivării florilor de chin
pe care le sădesc
în pământ furat peste noapte
și profețesc fără voia mea
grijania ei de mireasă
strigoi al furtunii demențiale
ce nici măcar nu cere iertare
o văd călătorind pe jos desculță
către expoziția de copii
făcuți cu mine
pe care-i va naște
mici monștri cu zâmbet strâmb
ducând de căpăstru
calul galben