tinele poeziei

aș fi vrut să mă păstrez pentru tinele poeziei
aș fi vrut să alerg spre lumea ta
cu bujori în obraji și cercei de cireșe
totul ar fi semănat cu o mică
Europă improvizată
pe o simfonie de Brahms
tu mi-ai rămas în colțuri de buze
doar un zîmbet nefals
pe undeva pe sub tei.

o schițare de viață albastră
doar atât într-un pat diafan
pesemne voi aștepta să mă micșorez,
să mă dezumflu ca un balon luat de la gura
copilului -

vântul nesupunerii?

***
nu mi-a mai ramas decât glasul interior
care se rotunjește pe zi ce trece
acceptând resemnări de porțelan
nu-ți voi mai întinde mâna
să nu ramână suspendată ca o consolă de balcon
de dincolo de orizontul curbat în silabe

pesemne rufele de vis-a-vis au fost deja luate-n casă
mânuite așezate pe scaune refrișate
mereu în plus mereu urmărită de steaua mea
să nu deranjez
la orele matinale să nu. să nu fiu deci când sunt!

scorțosul semn al înghețului s-a diminuat
prin alungarea ultimului sentiment
spre tinele poeziei
dedublări adunate-n cartea Biancăi
ghem ghem de liniștire
ghem ultim ghem desăvârșit!



***

încercând să ies din automatisme

mi-am imaginat câinele pripășit la picioarele mele
încercând să trec peste folosirea chibriturilor de șabat
când m-am rugat
precum cel ce-mi poate ierta câteva lucruri
mărunte poate prea importante
de care mă lovesc atunci când lumea-i mai dragă
în felul ăsta supraviețuiesc
prin cordonul ombilical al poeziei

disimulându-mi afecțiunea vulcanică
neprefăcută spre "cuvântul trup" atât de necesar
perfuzie nelacrimogenă dintr-un film real
încercând toate astea printr-un simplu e-mail...
doar un singur cuvânt de răspuns tot atât de bizar
precum fulgul de zăpadă picat din senin
în plină vară
pe buzele tale zâmbinde!


bianca marcovici
11.iulie, 2005
(nr.7)