Este noapte iar în gară, iară eu
șubred, zgribulit, între degete țin
o țigară și-n mâna cealaltă șade molcom
cafeaua amară.
-Omule privește-mă!-sunt tot-n aceeași gară
dar ca-n fiece seară singur vorbesc
și ma îngân pe banca cromată
de carii devorată.
Nici ploaia n-are milă de mine, ea crudă
(ba e și mârșavă) cade-n picuri sângerii
pe pielea tuci, metalizată a paltonului căptușit
în coate cu iluzii deșarte.
Mânjit, zoios, rahitic și slinos, un câine-mi linge
ghetele și ca răsplată vrea un os,
dar eu nu simt, nici nu mai vad.
Aud vagoanele spunand ca-n astă gara
e numai vînt...