inspirația nu-i o scrisoare către un necunoscut
e alba îngemănare cu cerul-apă
e culoarea pe care tu n-o descifrezi e între linia vieții și linia cunoașterii
devenirea mea e iubirea pe care ar trebui s-o primești
dacă ai atinge tălpile cuvântului meu.
dar tu nu dărui, narcisit fiind,
nu-ti mai poți vedea aproapele decât atunci
cînd apa s-a tulburat...
rămânerea mea e rămânerea nesingurătății.
păstrarea în sine e nedureroasă.
nu te-am iubit. m-am prefăcut, fumul țigării.
să țin locul parfumului ei!
Ai avut nevoie de mine.



Scrisoare către nimeni

Dacă n-ai fi la capătul firului
Să-ți simt pulsul zvâcnind în inima mea plictisită de retorismele vieții
Dacă n-ai fi la capătul meu, cel al cafelei zilnice
Astăzi amară, dieta infernală i-a schimbat cursul,
precum dolarul
Dacă n-ai fi, dacă n-ai fi în umbra
pe care o las privind clapele sterile,
culoarea betonului, culoarea fară sentimente,
culoarea monotoniei, metamorfozele lui Kafka...
Dacă n-ar fi egoismul, agățarea asta
de supraviețuirea comună, tocmai
atunci cînd lucrurile se sting se sting
în cenușa cuvântului
Ca o moarte, zilnic ca o moarte știută,
dar binefăcătoare, plecând în ebraică


***

Zilnic mă continui
La radio, în surdină vioara se combină
într-un flagiolet sincopat
tocmai să-mi amintească
ciripitul canarului singuratic
extaziat de propria-și voce,
genialul, genialul...
femeia lui nu cântă, nici nu e în stare!

bianca marcovici

galeria agora ,iunie , 2005