poate că ar trebui să stingem oglinzile femeia aceasta îmi este străină cineva ridică o piatră / nu cred c-ai să reușești să mă-ntrebi despre șirurile aleatorii de gesturi în care se închide fiecare imitație pe care mi-o aleg nopțile pentru a mă rasfrânge
mi-ar fi mult mai bine dacă ai păstra aceeași opacă tăcere ai idee cât ești de frumoasă de parcă anii s-ar măsura în fidelități lumină / ca și cum trupul meu s-ar întinde mai departe de limitele alterităților noastre / și s-ar frământa din nisipuri-aducătoare-furtuni topindu-se către anotimpuri străine

poate că ar trebui să îmi proiectez singură hărțile după care îmi mimez pe bucăți drumurile / să mă dau mai departe de mine în perspectivă s-ar vedea mai bine diferențele de nuanță
mi-e însă prea cald ia-mi reflectoarele acestea din față am să încep să-ți spun tot felul de povești / ai putea să te transformi și să-mi iei capul mai bine desenez în nisip aduceți vă rog recuzita obligatorie acestei vieți

mi-ar fi mult mai bine dacă aș putea închide ochii, mâinile, scenariul acesta m-aș ridica tacticos salutând actorul principal completul în negru și scaunele goale / rămâne să își umple singuri spațiile albe

fără acestea m-aș putea auzi