lumea zbârnâie ca un ceas deșteptător cu toți decibelii prăbușiți
cred că ție ți se rupe o coardă sau ți se rupe ceva
îmi sorb cafeaua cu umbra altcuiva
nu-mi amărî zilele
mă rog cu subconștietul împins până la o limită disperată
lasă-te lasă-te lasă-te
dimineața asta se împotrivește ca o oarbă să calce pe urmele tale nesigure
undeva mă așteaptă o casă. asta mă încurcă în sfori
ca pe un cal ce alergă pe câmpii împiedicat numai pe jumătate
eu pe jumătate sunt anulată de ora asta stupidă
pe jumătate stau cu născătoarea deschisă înfăptuind miracolul cum mi-ai spus

e prima clipă din ultima zi
morții se înfășoară în numele tău
le promit că se vor întâlni cu unii, cu alții, cu Dumnezeu
dăm din cap, din stele, din umbre
toți știm că niciodată nu te așteaptă nimeni niciunde

o mie de ani de acum încolo vom rătăci fără să ne atingem
eu voi simți fiecare clipă ca o răzătoare pe suflet
fiecare lucru se va înfrupta din mine contaminându-mi prezența relativă cu existențe cauciucate
o mie de ani refrenele se vor striga la megafoanele noastre blestemate
prin care poate să răzbată și subînțelesul meschin

după o mie de ani numele noastre se vor ucide unul pe celălalt
unul pe jumătate gol, celălalt pe jumătate plin