Poem dăruit printre gene


Ochii universului se închid pe rînd,
încet,
să lase să crească
lunga noapte
de apoi,


lunga noapte din el însuși...


iar ochii mei prea triști
nu mai primesc în ei
din veșnicie
nici valul, nici nisipul,
nici scris, nici pendulări


și nici chiar munții rupți de mult
de ochiul altuia care-a dorit
să mă zărească
pe mine, cel cu umărul ieșit
în arbori.


un surîs e totul,
acoperit încet
de un deșert
ori de o mare...