I
O prințesă singurică
Care se credea cam mică,
Nu demult și-a cumpărat
O sanda cu toc înalt.

Dar și-așa, cu toc înalt
Singurică a rămas
În acel mare oraș.

- Dar cu ce se ocupa
Ziua-ntreagă, draga mea?
- Ea, sărmana, tot visa
Că de dor nu mai putea.
Să ajungă sus la munte,
Să se uite drept la soare,
Răsăritul s-o încânte,
Apusul s-o-nconjoare.

Nimeni nu știe ce-a fost,
Dar povestea n-are rost
Chiar acum să o sfârșim
Până noi încă nu știm
Adevăratul epilog
Al tocului de-atgint
Și-al prințesei sale mici.
Căci, cuvântul din poveste
Înainte mult mai este.

II
Deci, prințesa s-a-ncălțat
Și-a pornit la alergat.
Nimeni nu s-a îndurat
S-o ajute la urcat.

- Singurică, singurică
Ești prințesă mititică?
Ochii mari și-a ridicat
Și în sus ea a cătat.
Pe-un cal negru și focos,
Era el, un prinț frumos.

Îmbrăcat în strai regesc
Pe-acel cal împărătesc
’Nalt, semeț și zâmbăreț
Blând și tandru, vorbăreț.

Nici că ar fi ezitat
Și pe cal iute-a urcat
Pe micuța călătoare
Cu sandalele-n picioare.

În pădurea de argint
Cu flori și păsări, tot fugind,
Călare pe vânt,
Pe aripi de gând
Prințul mult s-a fericit
Când de-aodată a zărit
Că prințesa lui cea mică
Cu toc ’nalt, sandauă șică,
De argint era
Cum i se prevestea.

III
Un drum lung era în spate,
Înainte un palat,
De-un zid mare ferecat.
Un cer multicolor,
Soare cald, strălucitor,
Gâze mici printre furnici
Clopoței printre urzici.
O, ce plai, gura de rai!
Zâmbet, răset, veselie
Și numai lacrimi de bucurie.
Clinchete, voioșie
Și-o dulce melodie.

Luna pală lumina
Într-o grădină de flori
Unde, pe-un covor de mătase
Alături de doi visători
Apa rece șopotea
Iar vântu-i îmbrățișa.

Era ea, prințesa mică
Cu ochi verzi ca de pisică
Iară, el, prințul frumos
Dar puțin caraghios
Cu un ochi întunecos.

Amândoi tăcuți erau
Și vrăjiți stau și-ascultau
Pe malul apei șoptitoare
O talentată prvighetoare.

........................................

Toc de-argint... prințesă mică
Cal focos... cu-n prinț frumos
Lună, stele, ape vii,
Păsări, flori, culori, câmpii
Frumuseți și armonie
Cântec, pace și iubire...
Iată că nu-i vis, închipuire
Nu e basm pentu copii,
Nici ideal născut din firi.
E-o poveste-adevărată
Trăită aevea de o fată.

Nu roșiți și nu zâmbiți.
Așteptați și vă uimiți.
Începutul voi îl știți
Sfârșitul nu îl bănuiți.
Căci nici eu, cu pana mea,
Nu-l cunosc. Și nu voi vrea
Să-l aștern pe o hârtie
Să ne fie de mărturie.
Eu îl las, așa, de-odată,
Pentru ca cei doi
Să îl facă amândoi.
Și de-or vrea,
De-o fi să fie
Mi-l vor împărtăși
Și mie.