când plec mi se fac munții
nisipuri în vene
mi se strâng pleoapele
sub ghimpi de scaieți
zgâriindu-mi gleznele
într-o răsucire a noroiului
spre ultima dâră neștearsă
a rămasului bun

îmi agăț drumurile de mijloc
încercând să port
carafa de lacrimi
mai departe cu încă o apă
las icoana pe același zid neîntinat al spiritului
privind numai surâsul Fecioarei
niciodată regretul
zilelor care au pierit
peste poduri nevegheate

numai oamenii pierduți iubesc punțile frânte
numai cei ce pleacă mereu la apus
își ridică mersul
ca o cărare peste dealurile cerului
când norii dorm

las hotarele pe umerii pământului
ducând cu mine rostuite cuvintele
în ranița îngreunată de pietre
morile acum se duc la vale
odată cu ropotul sufletului

mă sprijin de-un cedru
ca de-o altă coloană nedăltuită
spre a-mi atinge orizontul născătoarei albii
acolo unde mi-a fost dată
forma trupească
prea omenească
prea greu purtată
de la un capăt al vieții la celălalt
veșnicul pod ce se va dărâma
când fi-voi mereu plecată