au lasat o piine pe masa,
jumatate arsa, jumatate alba,
cu coaja ciupita, rupta-n farime
ca fulgii pufosi de zapada.

si imi pare noua, si nicicind vazuta,
desi cu nimic altceva n-am trait,
dar luind-o in miini, ca intr-un vis,
tactul si mirosul nu mi-o amintesc.

si totusi, e mama cind mi-a dat sa sug,
miroase precum vaile prin care am trecut :
a Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu cind ma sfisii cintind.

nu exista alte miresme in incapere,
tocmai de aceea am si vazut-o;
nu exista nimeni in toata casa
decit aceasta piine lasata pe masa
care cu trupul ei ma recunoaste,
iar eu cu trupul meu o recunosc.

s-a frint pretutindeni si de demult
aceeasi piine intre o suta de frati,
piine din Coquimbo, piine din Oaxaca,
piine din Santa Ana si din Santiago.

de cind eram mica o cunosteam
sub forma de soare, de peste, de abur,
miinile mele ii simtiau miezul
cald precum unui pui de porumbel.

apoi, am uitat-o si-n aceasta zi
amindoua din nou ne-ntilnim,
eu cu trupul meu de Sara batrina,
ea cu al ei de numai cinci ani.

prietenii morti cu care am mincat-o
in alte vai, ii simt aburul,
piine de griu macinat in septembrie,
secerat in august in Castilia.

e altul si-i cel impartit
in pamintul unde-au disparut.
o rup in doua si ii simt mireasma,
o pun pe masa si ii simt caldura.

mi-s miinile pline de piine,
privirea mi-e plina de lanuri
si plinsul izvoraste deodata
peste uitarea atitor ani,
si nu mai stiu de fata-mi imbatrineste,
ori renaste in clipa aceasta.

cum casa-i pustie, fara nimeni in ea,
ne regasim si stam impreuna din nou,
pe aceasta masa fara carne si fructe,
amindoua in aceasta liniste omeneasca.
si vom tacea pina cind vom fi una
si anotimpul nostru se va fi sfirsit.