Îi numărai pe degetele mâinii:
Câțiva erau pe-acest pământ intreg,
Încredințați că fiecare-i singur.
Cântau și-aveau dreptate
Să cânte.
Dar ei cântau un cântec de pierzanie,
Cântau așa cum alții jefuiesc,
Dau foc și-apoi ucid.

Noapte adâncă, umedă și crudă,
De-acum încolo cât te vom răbda?
Nu-i vremea să ne scuturăm
De apăsarea ta viermuitoare,
Și să ne pregătim spre a primi
O dimineață-naltă și albastră
Croită pe măsura noastră?

Am vrea în ochii celorlalți să ne vedem cu limpezime.
Dar vlăguiți de nopțile de dragoste
Aceștia visează numai moartea
Și trupurile frumoase se-afundă în uitare,-
Dansuri ale inimii, amețitoare,
Albine încleiate în propria lor miere,-
Neluând în seamă viața,
Pe când durerea-i pentru noi oriunde-n lume.

Acoperișuri roșii, topiți-vă sub limbă!
Dogorâtoarea-arșiță din paturile pline,
Vin de-ți golește sacii umpluți cu sânge proaspăt!
Mai e aici o umbră,
Mai e și o bucată de om neisprăvit.
În vuietul furtunii zvârliți măștile lor,
Și zdrențele zvârliți-le în vânt,
Zvârliți în plumb, capcanele, cătușa,
Orbecăiala lor de orbi!
Și pentru cel ce-năbușă văpaia
O vâlvătaie s-a-ntețit sub stâncă.

Luați seama bine! Suntem înzestrați
Cu o putere încă mai cumplită
Decât rotundul pântec al femeii
Și al surorii voastre
Cu toată noaptea neagră ce o clocește-n el.
Ne vom prăsi și ne vom înmulți
Lovind doar cu securea
În zidul temnițelor voastre!

Torente mari de piatră
Și brazde-adânci de spumă
În care-noată ochii lipsiți de răutate,
Ochi cu privirea dreaptă,
Ochi fără de nădejde,
Ochi care vă cunosc,
Pe care trebuia să-i spargeți,
În mii de cioburi sfărmându-i,
În loc să îi priviți fără-ai vedea.

Cu-o undiță mai iscusită,
Mai plină de îndemânare
Decât oricare
Din lațurile voastre de spânzurătoare,
Vom ști să prindem ce ni se cuvine
În locurile unde vom vrea să se găsească.