mi-e rost tulpina mărului
Paradisul se scria pe ramuri
copacii erau nesfârșite biblioteci
n-aș fi putut fi oarbă nici măcar o zi
învățăturile pe care nu le bănuiam
se nășteau odată cu semințele
fragede ca buzele de copil


mi-e rost timpul șarpelui
încolăcind cunoașterea a noua oară
pe limba ascuțită în milenii
își atinge prada cu o clipă
și mușcă a femeie rodul
frumos deschid frunzele menirea
acoperă intim mersul
femeii ceva mai în sus
bărbatului în sens rotit


mi-e rost îmbrățișarea dintâi
alunecând spre pământ
păcat nedrept îmi pare
mărului o singură viață lăsată
lacrima lui miruind somnul
născut orb din cuvinte
ferecate în pagini albe de carte
frunzele poartă milenii pe frunți
pe copacul pierdut
umbră e litera nescrisă