Doar o altă dimineață cu motani la fereastră. Doar o altă dimineață cu miros de miriște arsă. Încă o țigară și o ceașcă de cafea. Acum miroase a bar ieftin și a cafenea. Încă o foaie de agendă și mileniul 3 se apropie. Încă un ceas, și lumina mă va alunga spre vise zbuciumate de căldură. Doar o altă zi.
De ce același radio plicticos, fidel doar electricității, nu și mie. De ce nu dorm încă.
Ciudată dimineața cu întrebări și motani la fereastră. Ciudată orice dimineață fără tine. Îți lasă așa, un gust de zaț, lipsa ta. Tocmai de aceea am spart ceașca. Ce mizerie!
Cât de profund sunt mă mir apoi. Exclamația asta este definiție pentru multe, multe altele. Din jurul … era să zic al nostru. Nu, în nici un caz. Din jurul așa, pur și simplu. Din jurul propriu – zis. E doar o expresie.
Fabulații matinale, dar care totuși au un sens ascuns, care așteaptă să fie găsit, și un rol, o menire. O menire sigură. Nu mă întrebați care este. O veți găsi până la urmă. Doar se apropie mileniul 3.
Fac asta doar pentru că nu am altceva mai bun. A scrie bate pe a aștepta, nu? Doar dacă cele două verbe ar fi luptători de sumo, doar în acest caz. Fără noimă. Doar un motan pe fereastră, și plictiseala unei dimineți de vară. Că dacă era iarnă, parcă nu era la fel.
Dar nu, noi trebuie să specificăm, să interpretăm, că e așa, că-i pe dincolo, că e vară că nu-i iarnă…
Recunosc că ne conferă o umbră de rusticism, din aceea cu soare și verdeață, și filozofie cu paiul în gură la umbra unui nuc bătrân. Și cu o cană de vin roșu, pentru a fi rustici pe deplin. Închinată morților și vărsată pe buză puțin, cât să stropească praful de sub nuc.
După aceea, mulțumit că ai făcut o faptă bună, începi să te gândești scărpinându-te în cap la ceea ce aminteam mai devreme.
Fleacuri. Spun asta că n-am cu cine vorbi, și nu vreau să aștept zorile așa, singur, ca nebunii. Vorbesc și eu cu voi. Așa, trece timpul mai repede. Nici nu-l simți.
Cum spuneam, ciudate dimineți au început să apară la câmpie. Da, nu mai ai timp nici să te gândești singur. Ce mă contrazic! Dar ce, mai am parcă altceva de făcut? Știi matale.
Până la urmă încep să cred că motanul e de vină. Cum pot gândurile omului să fugă așa, de la una la alta. Noroc cu dimineața, că mi-am dat seama.
Eu sunt de părere că mai bine așteptam un tren. Era o necesitate, știi, era starea aia de resemnare, când stai cu biletul în buzunar și ai o oarecare mulțumire în tine. Atunci începi să
fii mai bun, când vezi că în jurul tău mai sunt și alții în aceeași situație, și intervine un soi de solidaritate împotriva așteptării, împotriva timpului. Solidaritatea resemnării.
Se înfiripă o discuție aparent banală, zic aparent pentru că se întâmplă ca omul acela să îți mărturisească tot felul de secrete de-ale sale, pe care altui cunoscut nu le-ar spune nici picat cu ceară. Altă ciudățenie, are deplină încredere în tine, tocmai pentru că nu te cunoaște.
Dar tocmai acesta e motivul. Probabil presupunerea că nu te va mai întâlni niciodată, ești doar așa, un obiect de decor făcând parte din tren. Doar fiecare din noi, când auzim cuvântul tren, sau cuvântul călătorie, ne gândim la tren ca fiind plin cu oameni. Nu prea putem să despărțim noțiunile, oamenii fac parte din tren, și ei fac parte din călătoriile noastre. Până la urmă, suntem decoruri unii pentru alții. Nimeni nu vrea însă să recunoască.
Dar, în sfârșit, a venit și dimineața mea. Nu știu dacă așteptăm aceeași dimineață, dar sunt sigur că într-una din ele ne vom întâlni.
Și ne vom destăinui lucruri care altfel nu vor fi destăinuite.
Drum bun, călătorule!