Nefericit cel ce zadarnic iubit sã fie tot așteaptã ;
Mai neferice, când, de golul din suflet, a iubi nu poți ;
Dar mai nefericit pe lume acela-mi pare dintre toți
Ce nu iubește, cãci nu poate uita cã a iubit vreodatã.

Când ochi ce-ndeamnã ori vreo frunte nesfiitoare o sã vadã,
Amãgitoarea voluptate i-or otrãvi-p amintiri ;
Iar dacã grația, virtutea au sã trezeascã-n el simțiri,
Cu veșted suflet, la picioare el îngerului n-o sã-i cadã.

Când semenii disprețuindu-și, când acuzându-se pe sine,
De-o pãmânteanã nu se-atinge, fuge de cele ce-i par zâne.
Privind spre una și spre alta, nãdejdea-n el nu mai vegheazã.

Inima lui parcã-i un templu strãvechi ce cade în ruine,
Pe care vifore și veacuri l-au pustiit și stã sã cazã,
În care nu vrea sã stea zeul, și-n care omul nu cuteazã.