doi și cu doi făceau cinci
doar biserica din parcul Moxa era întotdeauna tăcută
tu sprijineai gardul cu proptele din vise dezgolind
precaut în mișcări o portocală să n-o rănești cumva
indecent cu aripa de vânt a norilor o adunai în palmă
felii simfonice de semilună andante pentru mine
și îngeri zemoși ne curgeau pe degete cu miezul culorilor
mirosindu-ne în suflet se făcea din ce în ce mai cald
noi ne închinam creduli celui din coajă misterios oranj
îl așteptam pe Godot convinși fiind că nu ne vom despărți
apoi cu ochii tăi albaștri strângeam flori de nu mă uita
în coșul pieptului iadeș de sticlă înmugurind cer cu vârful
magnoliilor timpul încremenea pentru încă un secol de iubire
pierzându-și cadența măsurii căci în fond și la urma urmei
cine putea hotărî că o zi are douăzeci și patru de ore
o oră șaizeci de minute și un minut șaizeci de secunde
atâta vreme cât doi și cu doi nu făceau niciodată patru
iar biserica din parcul Moxa rămânea pe mai departe închisă
petală de somn în obloane pios învelind secrete din lemn
până când ceasul din turnul de fildeș cu limbi înflorite
cobora păsări ding-dong de aprilie în clopotele absurdului
despre cât de naivi puteam fi