firesc ar fi să existe pe lumea asta un muzeu
în care apele să poată fi ținute laolaltă
dulci cu prea sărate și cele înverșunate cu cele calme
cele smarald cu cele prea azurii și cele atât de tulburi
încât nici nuferii nu mai pot răsări spre ceruri
izvoarele mai ales ar fi la ultimul etaj sau chiar la mansardă
acolo este mereu rost de o împrospătare cu fiece zi
și la subsolul subsolurilor undeva dincolo de temelie
ar putea găsi lăcașul o fântână de ape tămăduitoare
mările ar sta ceva mai sus cu un etaj de oceane
să aibă unde să se reverse în caz de zguduiri tectonice
iar fluviile ar curge și ele cred pe scara de serviciu
uneori este nevoie să se mai deverse tot soiul de balasturi
adunate de izvoare de la etajele superioare și de prin cotloane
nu știu încă unde ar sta liniștite lacurile adânci
fiindcă toate încăperile au ecouri s-ar auzi orice trecere
poate că e loc pentru ele într-o anexă a muzeului în dreapta
doar lacurile sărate bocnă pot fi în stânga întotdeauna în stânga
și ploaia s-ar strânge și ea prin depozit e nevoie de apă de ploaie mereu
e nevoie de apă și mâine și când nu voi mai fi eu și atunci
aș propune ca proiect pământului să se transforme el în muzeu