Știi,
Adesea îmi reproșai c-aș fi un fel de
Guraliver în țara tăcuților.
Că-ți oboseam până la paroxism neuronii
Ahtiați după somn.

Și,
Conectată la același glob ocular
Pe frecvența albăstruie a irisului,
Îmi descântai, cu pulpele-ți sinucigașe,
Logoreea mea.

Apoi,
Repetai obsesiv,
După fiecare respirație reconstituită,
Să fiu mai docil și să aud cum inima-ți,
Descompusă în impulsuri oscilatorii,
șoptea ce e amorul…

Atunci
Am făcut exact cum ai vrut
Dar tot nu-ți convine.
Acum îmi reproșezi c-am devenit
Tăcutul din țara lui Guraliver împărat
Că în loc să urlu de durerea mușcăturii tale
Eu tac, ca un gând înjunghiat prematur
în inimă.