Plâng sălciile înecate printre idei și păreri
pentru că nu mai avem ce să ne spunem lângă mal,
unde stau gândurile deformate despre încheieri
atârnate pe o structură oarbă de ochi lacrimal.

Și nu mai vor încă o clipă în care rămânem tăcuți
cu ochii întredeschiși, epuizați între culori,
cu mâinile întinse, vlăguite de norii cernuți,
căzuți în teatru, fără indicații pentru actori.

Am fost extrem de aproape de un decor psihic,
privind viața ca ramurile lor plecate spre pământ.
Te văd trist ca pe un schelete alb, zâmbind anarhic
în fața unei cești de cafea aburindă, fredonând.