îmi putrezește sufletul într-o umbră de-a fi
un balet mecanic servit într-o cupă de argint aurită,
mi-e glasul forțat de un blestem ca un vierme
un giuvaer furat de la o moașă
zidită între ruinele flămânzi ale zilei

sânul ei amar mi-a alăptat durerea
cutreierând cu gândul hotarele de foc
ca fulgere desprinse din lacrimă de zeu,
mi-a curățat de patimi păgânul suflet ars
mi-a dat drept stăpânire eterna ființare,
drept amăgire: iluzia unei dimineți cu rouă

nu m-a-nvățat s-aleg ci mi-a impus destinul
ca-n pas să-mi prind mereu misterul din adânc
și fără drumul lung de insomnii răgușite
inima-mi tremură sub manta ei regală
și fără jertfa unei învieri de umbre
n-ar exista apusul ca sol bătrânei zile
și de-aș putea alege să am și Doamna și iubirea
mi-e prețul aspru și lacrima prea dulce

îmi dăruiesc ca jertfă umila mea credință
s-alerg pe-același drum precuvântat de-o sete
să-mi iau mireasă cu buze arămii
o muritoare ce știe plăceri prea trecătoare
o pulbere de stele să-mi prindă voluptatea-n rânduri
și să îmi scalde trupul într-un balsam
supt din coajă de stejar găurit
lăsat drept moștenire trubadurilor,
să-mi prindă inima într-un joc de iele
ca mângâierea-mi să-i scurga pe buze zâmbete eterne...

ție Doamnă îți voi jertfi fiecare vers
îți voi returna sufletul când pasu-mi se va opri în larg
îmbătrânit de lacrimi dormind în cele două lumi
voi da răgaz de-o clipă iertării să mă cruțe,
în glasu-mi se va ascunde teama
murmurând mulțumire... acelorași versuri,
inocentele mele iubiri, copilele Doamnei...



26.02.2005