in seara azurie nimeni nu știe de unde se pătrund grelele istoviri alea cugetelor inrourate eu îl aștept pe cel nou mâinii mele stângi cu o înfiorată dulce mirare mă ascund după silueta unei frunze căzute poate mă vede și mă ridică pe un fir de praf uite luna e peste noul arbore râvnind spre cerul gol și negru eu îl sărut peste glumele trecătorilor amețiți de smaraldele din cozile peștilor trupul său mă îmbile agale către apele învolburate ale mijlocului de iarnă caldă parcul e gol și cei doi își resimt mâinile ostenite de atâta mers hainele desfăcute la glezne atârnă peste pietrele încinse nimeni nu mai știe de aleile luminate obscur unde pașii se pierd pământii și grei