Eu stau în genunchi prin ceață
și privesc cu lacrimi tăcerea
buchetului de flori de gheață
mort când iarna-și pierdea puterea.

Pașii prin zăpezi albe mi-au fost
amniotice psihoze-n vânt,
visez o zi albă, fără rost
și poezii care să le cânt.

Găsesc ușile încuiate,
simt suflul chemării pe alei,
și calc pe iubiri închiriate.
Doar clopotele mai au idei.

Și azi, prin cuvintele tapetate cu rouă
văd pe vraja lor înșirată de lăcrămioare,
fredonări rebele într-o tragedie nouă,
cu nemărturisite destine sclipitoare.

Dar deși au acord de strigăt visele toate,
iubirile ne rămân un strop de simfonie,
veșnicia depinde de probabilitate,
iar cortinele pot rămâne în armonie.