ASCENSORUL DE VECI

urcăm cu ascensorul în blocul cu bătrâni,
pândind după ferestre, pășind spre ghilotină,
înfiorate umbre-n cuțitul de lumină -
nemaicerând nici ziua de mâine să le-amâni –

copii pe care nimeni în casă nu-i dorește,
ei sunt istoria care își cere loc de veci,
și îngropată, albă, în tâmplele lor reci,
prin ochii lor contemplă, cu ochii ei de pește –

sunt ceasuri care încă mai îndrăznesc a bate,
și bat dezordonate, și bat, însingurate,
și cine știe cine din când în când răzbate
din frontul existenței, ducându-i vii, în spate -

și-urcăm cu ascensorul acesta de chibrituri,
și nu știm niciodată când vom ieși din scenă,
bieți gunoieri ce-aruncă cu stihuri și cu mituri,
bătrânii-n tomberoane, și viața lor – la benă …